Turismul intern în România.

Să facem un exercițiu de imaginație și să ne îmbătăm cu apă rece închipuindu-ne că:
– Statul nu dă vouchere de vacanță bugetarilor,
– Localnicii nu preferă să-ți bea liniștiți ajutoarele de șomaj sau pentru copii,
– Sezonul estival pe litoral durează mai mult de două luni,
– Avem infrastructură de transport intern (autostrăzi, drumuri expres, drumuri locale și județene asfaltate),
– Stațiunile termale și balneo sunt puse la punct și funcționale (incepând cu Herculane),
– Stațiunile de schi sunt funcționale, atât dpdv al infrastructurii pârtiilor cât și al cazării și serviciilor,
– Avem forță de muncă suficientă, motivată și antrenată, de la a pune la punct strategii de turism până la chelneri pricepuți și politicoși, cameriste disponibile, proprietari cinstiți de cabane și pensiuni, bugete de comunicare, marketeeri pricepuți, șamd,
– Statul colectează și dispune de date clare referitoare la capacitățile de cazare, numărul de turiști cazați anual, motivațiile acestora de călătorie, grupe de vărstă, nivel al veniturilor, categorii socio-profesionale, cheltuielile per capita în vacanțe, etc,
– Turismul este fiscalizat atât dpdv al veniturilor cât și al salariilor,
– Iarna nu ia autoritățile prin surprindere an de an,
– Comunele, localitățile rurale și orașele mici nu sunt depopulate,
– Mediul rural nu este deplorabil (defrișări, sate în paragină, drumuri desfundate, etc),
– Afacerile locale de alimentație și produse handmade, eco, bio există ca fenomen de masă și practică prețuri firești,
– Pensiunile, hotelurile și cabanele nu servesc aceleași preparate obosite „românești” și mic-dejun din plastic cumpărat cu toptanul de la cash and carry,
– Există o infrastructură de strângere a gunoaielor la nivel local,
– Prețurile sunt pentru nivelul mediu al salariatului român,
– Proprietarii de facilități turistice (cazare mai ales, dar și alimentație) sunt conștienți că investițiile lor sunt pe termen lung, nici măcar mediu, rezultatul fiind schimbarea comportamentului față de client și prețurile practicate,
– Există o diversitate de posibilități de recreere și distracție, în funcție și de specificitățile locale, înafară de clasicele cabane și pensiuni în care doar se mănâncă și se bea mult cu ocazia sărbătorilor, a vacanțelor de vară și iarnă, sau a zilelor de naștere și a majoratelor,
– Obiectivele istorice și naturale sunt puse în valoare, îngrijite și valorificate financiar,
– Etc.

După ce ne trece beția autoindusă și autosuficientă, după ce ne trece senzația de bine că avem ce ne trebuie pentru turism, după ce aducem vreo (minim) 50.000 de filipinezi zâmbitori și harnici să lucreze în turism, după ce reușim să vedem că problemele sunt atât sistemice cât și la nivel de mentalitate și comportament, atunci voi începe să fiu pozitiv față de turismul intern.

În încheiere, două exemple: (1) fără voucherele de vacanță acordate bugetarilor (din taxele mele, ale noastre, de ce?) turismul intern ar sucomba și (2) vizitați vă rog echivalentul Sinaiei din Serbia (nu dau nume ca să nu existe dubii că fac reclamă cuiva) și constatați nivelul curățeniei, al serviciilor, al ordinii, al infrastructurii, al comportamentului și mai ales al prețurilor.

Oricare aspecte pozitive pe care le-am constatat în turismul intern în România constituie mici insule de civilizație, dar cu o floare-două nu se face primăvară. Prin urmare, rămânem, etern, la stadiul de potențial neglijat și neexploatat.