Total non-combat la Cluj

La Cluj, în campania electorală, în loc să asistăm la o dezbatere aprinsă pe idei, programe, responsabilități, bugete și în general management și administrație, am asistat la un meci non-combat între principalii doi candidați, D-nii Boc și Nicoară. Spun principalii doi candidați deoarece cel de-al treilea a făcut o imaginea frumoasă, și-a afirmat încă o dată identitatea, a susținut astfel indirect imaginea UDMR. Al treilea, Dl Eckstein, deși a avut o cu totul altfel de campanie față de ceilalți doi și în general față de orice campanie electorală văzută în România în ultimii 22 de ani, a fost la fel de non-combat.

Părțile au ales calea de a nu se întâlni și a nu dezbate. Motivele, din punctul meu de vedere nu contează, tot ceea ce contează este rezultatul în planul cetățeanului. Subliniez, în planul cetățeanului, nu al alegătorului. Alegătorul este o dată la 4 ani, cetățean, beneficiar al administrației este tot timpul. Ori, din punct de vedere al cetățeanului, oricare dintre candidații care câștigă fotoliul de primar, va fi decredibilizat parțial datorită acestei neimplicări reale în comunicarea publică care poate fi percepută ca frică sau orice altceva, pornind astfel cu un handicap de încredere în noua sa funcțiune de manager al orașului. Ceea ce poate duce la contestații pe parcurs și lipsă de suport în general din partea clujenilor.

Un alt aspect, de data asta pozitiv, consider eu, este faptul că această campanie electorală arată ca o tranziție de la un anumit savoir faire de campanie practicat până acum la unul nou, dezbarat de primitivismul violenței verbale și atacului la persoană. Încă nu știm care va fi următorul modus operandi la alegerile locale următoare însă campania non-combat din acest an a anulat practic toate violențele de limbaj, acuzele, și în general toate practicile anti utilizate până acum, însă cu prețul anihilării aproape totale a dezbaterii. În limbaj „computeristic” totul s-a desfășurat în „safe mode”. Estimez că peste patru ani politicienii vor aborda altfel campania, atât datorită învâțămintelor trase în acest an cât și, paradoxal, din campania D-lui Eckstein care a arătat că mesajul politic și comunicarea electorală poate fi și altfel, mai personală, mai directă.

În plus, cred că unii dintre ei, cei care doresc să continue în politică, dar și cei care acum se gândesc să intre sau să își construiască un viitor politic la nivel de administrație locală, vor conștientiza că o campanie electorală nu durează o lună conform legii, ci începe din secunda doi după ce au câștigat sau au pierdut alegeri.

În ceea ce privește suportul comunicațional vizual utilizat de către principalii candidați, din nou excepție relativ notabilă Dl Eckstein, acesta a fost la nivelul primitiv al pliantelor și afișelor firmelor românești din anii ’90 care abia începeau să înțeleagă cum și de ce trebuie să existe specialiști și designeri care să le creeze și îmbrace mesajul într-o formă măcar credibilă. De adăugat, narcisismul imaginilor și textelor, scriitura seacă, în limbaj de lemn, lipsită de viața a sloganelor și textelor.

Personal, eu m-am plictisit copios. Desigur, e o aserțiune pur personală însă trecând mai departe, din nou, în planul omului din Mănăstur sau Iris, lipsa de viață a acestei campanii va pune o amprentă puternică de apatie peste dorința de implicare comunitară și presiune asupra deciziilor administrației.

La o altă extremă a atitudinii cetățeanului, preocupat de propria bunăstare și direcționarea fondurilor publice care până la urmă se regăsesc în bunăstarea lui, se găsește textul de mai jos.