S-au ieftinit țepele

Forbes România
8 septembrie 2009

Industria comunicării nu face excepție astăzi de la țepe mai mici sau mai mari. Caraghioslâcul este că ele ajung până la niveluri atât de mici încât totul devine de-a dreptul hilar. Este ca și cum s-ar fura un pachet de țigări dintr-o benzinărie. Bani mărunți în comparație cu valoarea și renumele „hoțului”. Fie că vorbim de consultanță de marketing, branding, publicitate online sau clasică, media-buying sau evenimente, tunurile devin obișnuința și în unele cazuri amenință însăși existența agențiilor. Românește spus, țeapa este dobândirea unui bun sau serviciu cu evitatea parțială sau totală a plății. În cel mai bun caz întâlnim amânarea plății sine die. De obicei întâlnim 4 tipuri: neplată, plată amânată, proiect „lăsat baltă” și pitch „lăsat în aer”.

Primul caz este simplu. Se semnează un contract, se asumă niște obligații și deadline-uri, compania de publicitate, branding etc realizează obiectul contractului, încasează în cel mai bun caz un mic avans după care clientul dispare în neant, nu mai e de găsit la telefon, orice comunicare este blocată și banii nu mai vin. Clientul își însușește rezultatul contractului, acesta fiind de fapt furt. Tipul acesta de țeapă se bazează pe faptul că legea și justiția sunt greoaie în clauzele comerciale, procedurile sunt îndelungate, iar termenele se pot amâna la nesfârșit astfel încât banii neplătiți nu vor mai ajunge în conturile pagubitului teoretic niciodată. Mai există un tertip de amânare a instanțelor foarte des folosit : invocarea excepției de neconstituționalitate care blochează automat dosarul și îl trimite Curții Constituționale. Unde rămâne la nesfârșit, aceasta fiind asaltată de asemenea cereri. Ultima scăpare sau amânare a oricărui debitor din România este excepția de neconstituționalitate.
Plata amânată este aproape la fel ca neplata, atât doar că intervin aici rugăminți personale de amânare și eventual plăți „cu târâita” a unor sume foarte mici. Până la urmă se ajunge tot în instanță, degeaba de obicei, deoarece rău-platnicul de fapt nu are intenția de a plăti până la urmă.

Proiectul „lăsat baltă” este rezultatul unui contract la care de obicei s-au realizat cea mai mare parte a lucrărilor aferente acestuia și o mică parte din plăți. Amânarea intervine într-un punct cheie al derulării contractului când clientul trebuie să dea un feedback și un accept final în așa fel încât să intervină și plata celei mai mari tranșe stipulate în contract. Acest lucru se întâmplă cu bună știință pentru a evita cât se poate de mult plățile aferente. Astfel, contractul rămâne în coada de pește nefiind nici încheiat și neavând nici posibilitatea de a fi cerută rezilierea lui.

Pitch-ul „lăsat în aer” mi se pare cel mai perfid deoarece angajează eforturile mai multor agenții, de obicei fără plata unui fee minim de participare care să acopere unele cheltuieli. Mecanismul este simplu, o companie invită la pitch cât mai multe agenții, trimite un brief, pe fond de „criză” eludează toate cererile de încheiere a unui contract de pitch, a plății unui fee minim și a acordului explicit de neutilizare a ideilor și proiectelor rezultate din prezentări. Prezentările sunt susținute de către agenții la datele stabilite, cu promisiunea unui răspuns într-o săptămână, două. Iar răspunsul nu mai vine, nici la solicitarea expresă a agențiilor, scrisă sau verbală.
Toate aceste practici, indiferent de forma și motivația lor implică în principal furtul. Neplata oricăror obligații este furt. Însușirea ideilor fără achitarea obligațiilor înseamnă de asemenea furt. Personal, am fost furat în ultimul an cât n-am fost furat în 15 ani de meserie. Pot enumera în principal o televiziune, un mare producător de conserve, unul la fel de mare de mezeluri, un producător de adezivi și materiale de construcții, o companie de software, un mare producător de sucuri. Este drept, am parte și de clienți care întâmpină probleme, ca toată lumea în ziua de azi, dar plătesc. Cer o amânare, dar respectă până la urmă un gentleman’s agreement.
Ieftinirea și înmulțirea țepelor au devenit un fenomen mai ales pentru companiile care lucrează cinstit și nu sunt implicate în contracte aranjate cu statul sau contracte „prietenești”. Aceste două tipuri de contracte nu implică riscuri deoarece sunt din start încheiate între părți care se înțeleg asupra finalității banilor. Cele care lucrează cinstit și semnează un contract cu bună credință sunt cele mai greu lovite încă de la început, iar șansa ca să rămână neplătite este foarte mare.

Când merg la un avocat plătesc, nu se discută. Taxele notariale sunt obligatorii, fără plata acestora nu se încheie actele. La doctor sau la policlinică la fel. Medicamentele sunt pe bani. Când cumpăr o pâine sau un pachet de țigări pun banii pe tejghea. Dacă nu îmi achit creditul banca îmi execută conturile și garanțiiile. Când fac o „afacere”, deși numai afacere nu se poate numi un contract neonorat, sunt liber să fac ce vreau. Legile mă ajută, instanțele sunt greoaie, mediul economic mă stimulează, atitudinea generală favorizează țeapa, frumoasă, lucioasă și prezentată sub un înveliș de onorabilitate și practici de afaceri etice. Ceea ce mă duce la concluzia că nu companiile în culpa sunt de fapt vinovate, ci sistemul care favorizează înșelătoria.

Undeva, cândva, coaja de respectabilitate va crăpa când agențiile cu cuțitul la os vor da în judecată masiv debitorii și vor scrie comunicate de presă cu numele acestora, avertizând asupra riscurilor de a lucra cu acei clienți.