România: o societate incluzivă sau extractivă?

(Extras din teza de doctorat „Filoanele identitare vizuale pentru brandul de țară al României”, autor Bogdan Brînzaș)

Toate formele de manifestare instituțională și personală au legătură directă cu tipul de societate și modul de organizare și funcționare a instituțiilor (și a statului în ansamblu, în consecință), au o influență hotărâtoare asupra succesului sau eșecului unei societăți, definind două tipuri de mentalități și organizare: societăți incluzive și societăți extractive. Societățile de tip incluziv sunt cele care, prin organizare și instituții, permit libera inițiativă, susțin ideile noi, garantează proprietatea, permit evoluția, competiția și coexistența viziunilor și mentalităților diferite – în esență nu exercită monopoluri (social, politic, legal, economic sau cultural), iar cele de tip extractiv sunt cele coercitive, monopoliste (dictatura este, până la urmă, o formă de monopol), planificate, unde deciziile aparțin unei persoane sau grup restrâns de interese economice sau de apartenență de clasă, iar legislația se poate schimba în funcție de necesitățile grupurilor sau claselor extractive. Prin însăși natura sa restrictivă și autoprotectoare, un asemenea grup conducător restrâns nu poate fi deschis noului, evoluției, curentelor inovatoare (culturale, sociale, economice sau religioase) sau ideilor și va exercita un control ferm și de cele mai multe ori discreționar și autoprotectiv asupra societății, în ansamblu, pentru a menține un status quo al puterii și privilegiilor, chiar dacă aceasta înseamnă stagnare.

Inevitabil, societățile organizate extractiv sunt sortite neantului istoriei, declinului sau mediocrității. Documentarea acestor tipuri de instituții și societăți ne arată fără greș, că până la urmă orice tip de îngrădire sistemică a ideilor și evoluției de către o castă îngustă duce inevitabil la stagnare, regres și faliment. Continuând raționamentul în această idee, societățile de tip incluziv au șanse mult mai mari de progres, deoarece sunt permeabile și deschise la noutate și evoluție, lăsând loc – uneori nu fără luptă – inițiativelor libere. Un asemenea tip de organizare a instituțiilor va permite întotdeauna ca ideile noi să pătrundă în toate palierele organizării sociale sau economice, fiind autorități cu rol asumat de strategie și gestionare și nu de coerciție discreționară și conservativă a privilegiilor. O abordare aplicată României în același sens au avut Hâncean și Vlăsceanu în volumul Modernitatea românească, susținând cu aceleași argumente că România a traversat istoria – cu mici excepții – utilizând în mod consecvent formele de organizare instituțională extractivă, justificând astfel decalajele perpetuate și existente. Autorii examinează inclusiv perioada modernă a României din această perspectivă (până în 2014), oferind numeroase exemple și interpretări, mergând până la explicarea stării de fapt, începând cu 1989, unde arată că România continuă aceeași „tradiție” a instituțiilor extractive ca și până acum, totodată, arătând fără dubiu că progresul și reducerea decalajelor se pot realiza doar prin „instituții novatoare”. Autorii prefațează concluzia finală a primului capitol, Performanțe politice și economice, cu un veritabil manifest pentru viitor.

Jurnaliști cu experiență au abordat și ei acest subiect, privit prin prisma societății actuale românești, prin analize și comentarii de obicei acide la adresa situației politice și economice, caracterizate prin rezistență la schimbare și conservarea privilegiilor. Unul dintre ei este Cristian Pantazi, în acord cu concluziile celor doi autori, scria cu ocazia zilei de 1 Decembrie 2021, Ziua Națională a României:
„Automobilul electric, industria bateriilor, digitalizarea, inteligența artificială, schimbarea din temelii a educației – toate sunt realități pe care le vedem din Ungaria până în Anglia, din Italia în Norvegia. Aproape nimic din toate acestea nu e pe agenda noii Puteri de la București. O putere tot mai militarizată, care sperie cu reflexele sale de conservare a unui status-quo ce împinge tot mai mulți români spre emigrare. […] statul arată ca o frână în calea dezvoltării, o piedică pusă de partide decuplate de la realitate. Un imens festivism în care avioanele de pe cer și stelele de pe umeri se străduiesc să acopere adevăratul mesaj politic: orice ați face voi cetățenii, noi politicienii avem grijă să ținem sistemul cât mai închis și impermeabil la schimbare”.

Privite din unghiul de vedere al scopului acestei cercetări, societățile și instituțiile incluzive și extractive prezintă, fiecare dintre ele, numeroase argumente în favoarea sau împotriva unui demers strategic orientat către viitor, evoluție și schimbare. Dacă societățile și instituțiile extractive, sunt în principiu concentrate pe conservarea unor stări de fapt și agregări protecționiste din societate (status quo) și pe cale de consecință vor acționa consecvent în această direcție la organizarea societății, este logic că nu vor fi deschise niciodată unui demers cu adevărat strategic în direcția unui proiect de țară care, inevitabil, va duce și către abordarea strategică a problematicii imaginii de țară. Prin urmare, primul demers strategic al societății românești și a instituțiilor care o conduc și reglementează este schimbarea viziunii și a orientării către forme de organizare incluzive. „Istoric, s-a demonstrat că instituțiile ordinii economice și politice a accesului deschis generează performanțe superioare celor din ordinea accesului limitat”. În absența acestei schimbări de paradigmă, orice plan sau tactici de creare a unei imagini de țară vor fi sortite, fie eșecului, fie jumătății de măsură sau vor fi doar simple forme fără fond, asemănătoare până la identificare cu încercările de până acum. Sau, vor fi concepute ab initio pentru a servi intereselor instituțiilor sau „castelor” organizate extractiv, atât în economie cât și în administrație, educație, cercetare, medicină, religie ș.a.m.d.