România egal produs. Apoi brand.

Aserțiunea „România nu are un brand” este greșită. România are un brand, atât din punct de vedere turistic cât și ca țară. Un brand negativ, slab, comunicat prea puțin, inconsistent, fără atribute și valori pozitive prezente în mintea unei mari mase de cetățeni ai lumii. Pe alocuri și pentru puțini oameni România este privită pozitiv. Ce ar trebui să comunice și cum? Întrebări de bază însă „produsul” pe care trebuie să-l „vindem” trebuie definit.

Cred că astăzi România vinde produsul greșit care nu aduce valoare prea mare, atât din punct de vedere financiar, cât și de imagine. În ultimul articol am susținut, din nou, schimbarea strategiei de produs propunând ca România să devină o destinație balneară de primă mărime în Europa, condimentată cu autenticul păstrat în anumite zone (Transilvania și Bucovina) și de natura (încă) neatinsă în cea mai mare parte a Transilvaniei și eventual Delta Dunării. Din punctul meu de vedere litoralul nu există deoarece sezonul de vară este prea scurt, probleme legislative legate de hoteluri și plaje prea încurcate și nici nu avem ce arăta și utiliza, ca de exemplu Bulgaria, Croația, Muntenegru, ca să enumăr doar câteva țări „emergente” în domeniul turismului de litoral. Prin urmare rămân la ideea strategică a produsului turistic axat pe balneo. Încă un amănunt semnificativ care contribuie la această strategie sunt apele minerale, o resursă nemaiîntâlnită în Europa în combinație cu stațiuni balneare, munți, pădure și autenticitatea păstrată a obiceiurilor și locurilor în zonele rurale.

Pe scurt, România are câțiva factori de unicitate:

– Foste stațiuni balneo, unele de renume, care pot fi reabilitate;

– Ape minerale în exces;

– Natura încă nealterată și neatinsă de civilizație;

– Zone rurale și obiceiuri încă păstrate;

– Monumente istorice care pot fi puse în valoare;

– Poziționare geografică bună astfel încât poate atrage turiști atât din Europa de Vest, cât și cea de est;

– Fonduri europene la dispoziție.

Dacă ne-am asuma această strategie de produs atunci următoarea mișcare este evaluarea potențialului pe hartă, alegerea a minimum cinci stațiuni mari balneo (și poate alte câteva mai mici, cu un anumit specific bine definit) care să fie reabilitate perfect, realizarea și racordarea infrastructurii de transport (șosele, aeroporturi, cale ferată, autobuze). Dacă este posibil, aceste stațiuni și infrastructura de transport pot fi legate și de anumite zone în care se poate practica schiul, uitând de Valea Prahovei. A mai rămas Delta Dunării care merită o strategie aparte.

Subliniez că toate aceste măsuri de stimulare a business-ului turistic, ar trebui legate obligatoriu de o politică și legislație drastică de mediu care să conserve și să pună în valoare natura și monumentele istorice și naturale. Această politică de mediu este absolut necesară deoarece unul din marile noastre atuuri sunt frumusețile naturale nealterate care contribuie la crearea mediului specific românesc pentru statiunile balneo, iar monumentele istorice ar putea aduce puțină sare și piper sejurului turistilor, fiind și un element de mândrie naționala percepută.

Pasul următor este comunicarea. Aici nu sunt prea multe lucruri spectaculoase de făcut în afară de a asigura o infrastructură de informare turistică completă și accesibilă, atât online cât și offline. Marele secret este, cred, să aduci primii 10-20.000 de turiști care să se întoarcă multumiți în țările lor și să înceapă să vorbească pozitiv despre experiența lor românească. Este nevoie de o masă critică de „multumiți” care să devină ambasadorii inițiali ai turismului românesc. Desigur că turismul de aventură, așa cum este el prezentat că axa prioritară în strategia actuală, nu trebuie uitat, însă eu îl văd ca pe un subprodus. Aș mai adăuga, uitați de city breaks, sunt bune pentru Viena și Budapesta, nu pentru București sau Cluj.

Cu siguranță strategia de produs imaginată aici are nuanțările și detaliile care trebuie devoalate și dezvoltate. Care ar fi rezultantele imediate ale unei astfel de strategii? Primul și cel mai mare val ar fi investiții masive, private, de stat sau PPP atât în facilitățile turistice cât și infrastructura. Al doilea ar fi investițiile generate de micii investitori în facilități de cazare și alte facilități turisitice mici și medii (pensiuni, hoteluri). Un cuvânt greu de spus l-ar avea aici și fondurile europene, atât pentru primul cât și pentru al doilea val de investiții. Practic, s-ar crea un efect de avalanșă al investițiilor în turism generat de curajul insuflat de strategia coerentă și vizibilă a statului. Trebuie ținut cont, în primul rând, că investițiile în turism se amortizează până în 20 de ani și de aceea curajul investitorilor trebuie stimulat furnizându-le certitudini și date reale.

În acest moment, în afară de simboluri grafice și alte „comunicări” România nu arată investitorilor în turism autohtoni și străini niciun semn de coerență și strategie de dezvoltare reală și mă refer strict la strategia de produs. Este normal, atâta vreme cât mizezi pe „turismul de aventură” și alte asemenea nimeni nu va încerca să facă investiții serioase. Genul acesta de turism stimulează globetrotteri și aventurierii cărora le e de ajuns un cort și o bere, eventual o cameră la pensiune ca să facă câte un duș. Chiar dacă Printul Charles a făcut recent PR României și Transilvaniei (plătit sau nu, nu contează), este o măsură punctuală de comunicare și atât. Povestea de brand trebuie construită peste strategia de produs.

Efectele trebuie să se vadă prin câțiva indicatori relativ simpli: volum de investiții în turism, număr de turiști anual, cheltuială medie a turistului în România și studii aprofundate de „consumer satisfaction”.

Articol publicat pe www.mad3.ro în 31.01.2012.