Prin dezastrul pădurilor Apusenilor

În afară de meseria mea am o pasiune, munții. Neapărat acoperiți cu brazi și dacă se poate să fie Apusenii. Natura îmi oferă multă liniște, aer curat și un miros de rășină care uneori mi se pare mai bun decât oricare parfum, iar eu profit de acestea cât pot. Anul acesta m-am plimbat destul de mult prin munții mei favoriți, Apusenii. Am bătut acești munți cu piciorul de mic copil, iar unele zone le cunosc mai bine decât propriul buzunar.

Deunăzi am colindat timp de câteva zile într-o zonă destul de largă, Beliș, Poiana Horii, Vârful Negru, Muntele Mare, Padiș, Măguri Răcătău, Someșul Rece, Valea Ierii, Blăjoaia, Dumitreasa, Dobruș, Budureasa. Locuri frumoase, forme de relief destul de line, neagresive, tipice Apusenilor, acoperite de păduri relativ tinere, marea majoritate până în 60 de ani.

Dacă în alți ani am constat, ca de obicei, o oarecare dezordine și nepăsare în exploatarea lemnului din pădure, obișnuită aș zice în ultimii 20 de ani, anul acesta am rămas absolut siderat în fața dezastrului. Peste tot, fără exagerare, zăcea lemn tăiat, stivuit sau aruncat, proaspăt tăiat sau lăsat acolo de ani de zile, crengi, trunchiuri, urmele de căruță sau TAF erau omniprezente, pete de ulei și motorină, anvelope aruncate, cursuri de apă răscolite de utilaje, poieni sau păsuni pline de resturi lemnoase și rumeguș. Repet, sunt obișnuit cu aceste urme ale exploatării și delăsării, însă la un nivel mult mai jos. Anul acesta însă dimensiunea dezordinii și risipei, a urmelor civilizației și exploatării au fost la un nivel nemaîntâlnit. Când spun dezordine și risipă sunt în pană de cuvinte, nu găsesc altele mai potrivite care să reflecte ce am văzut.

Al doilea fapt a fost că drumurile forestiere erau pur și simplu înțesate cu stive de trunchiuri tăiate, de camioane grele de transport, de TAF-uri care trăgeau lemnul din pădure, de oameni care tăiau cu drujbele și de micii “antreprenori” cu căruța și cu calul.

Al treilea aspect al dezastrului a fost vârsta arborilor tăiați. Nu sunt cel mai mare specialist în silvicultura, însă de atâta vreme de când bat munții și pădurile reușesc să identific cam câți ani are un brad sau un molid. Marea majoritate a lemnului tăiat, fie în stive fie încărcat în camioanele de transport nu avea mai mult de 50 de ani. Unii arbori erau chiar și mai tineri, 30-40 de ani.

La un popas de odihnă am discutat cu câțiva oameni din zona Poiana Horii. Poveștile lor m-au dat gata la propriu, din două motive. Primul, deoarece unii dintre ei chiar păreau îngrijorați de dimensiunea dezastrului și chiar mi-au indicat locuri în care pădurile pur și simplu au dispărut rămânând munții decopertați. Am văzut acele locuri, deja îmi erau familiare, un exemplu bun și facil de văzut sunt zonele limitrofe Măguri Răcătăului. Al doilea motiv a fost reversul primului, oameni ai locului care nu erau deloc îngrijorați și care spuneau că pădurea se regenerează singură, că de-aia există pădure ca să mănânce și ei ceva, că „n-ai tu treabă domnu'”.

Al patrulea aspect al dezastrului a fost delăsarea cu care erau aruncate și împrăștiate peste tot nu doar deșeurile de lemn, anvelope, uleiuri și motorină, ci grămezi de PET-uri și gunoaie.

Nu cunosc cauzele a ceea ce se întâmplă, doar constat și sunt extrem de îngrijorat. Și mai cred că dacă nu se face ceva, dacă oamenii nu iau atitudine, dacă nu se aplică măsuri, dezastrul va continua până când Apusenii vor fi lipsiți cu totul de pădure și vor deveni o groapă de gunoi.

Cineva mult mai priceput decât mine în tainele legislației silvice îmi spunea că este suficient să se aplice Codul Silvic, așa cum este el acum și să se planteze. Mult.

Completare. Merită vizitată zona-tampon a Parcului Natural Apuseni de pe lângă Vârful Negru. Pe o lungime de câțiva km se pot constata exact aceleași defrișări și poluări ca în zonele care nu aparțin Parcului.

Articolul poate fi găsit în format pdf publicat de Transilvania Reporter aici.