Obsesia rigorii sau absența imaginației și asumării?

Parchet – De căutat în DEX ce înseamnă pentru cei riguroși. Oricum, parchetul este format din niște lamele sau plăci de lemn dispuse pe o anumită suprafață. Astfel, avem parchetul „brăduț” la mare modă într-o epocă trecută, parchetul dispus în casete perfect regulate, parchetul „englezesc” cu lamele dispuse una de-a lungul alteia, dar utilizând aceeași geometrie riguroasă a decalării lamelelor și parchetul „alandala”, cu lamelele de lemn dispuse „englezește”, însă fără a ține cont de regularizarea distanțelor decalate. Cel din urmă e cât de cât mai uman prin lipsa sa de rigoare și are o textură mai plăcută, mai diversă. Cel casetat însă, de departe, este cel mai căutat ca fiind „elegant”, „echilibrat”, „de bung gust” șamd.

De departe, parchetul casetat e și cel mai plictisitor de regulat, geometrizat, fără fantezie, tipic atitudinii omului care încearcă din răsputeri să monteze o materie organică, lemnul, într-o matrice industrială repetitivă și fără fantezie. Natura, lemnul, ne-au obișnuit cu jocul asimetriei în simetrie, însă noi arareori mai vedem asta. Vedem în schimb texturi nesfârșit-plictisitoare, dar ușor de realizat și montat deoarece sunt făcute industrial, de mașini fără viață. Lemnul, înainte să devină parchet a fost o materie organică vie, diformă, noduroasă, cu accidente de creștere, toate acestea dându-i o frumusețe aparte tocmai datorită iregularității, hazardului natural și unicității fiecărui copac în parte.

Noi însă preluăm doar materialul și îl dezbrăcăm de frumusețea texturii și adâncimii sale, îl sortăm să fie fără greșeală, utilizându-l ca să umplem spații cu caroiaje regulate, terne. Imaginația noastră e limitată și așa e și rezultatul: parchetul casetat. Ne place previzibilul, ne simțim confortabil în autosuficiența noastră regularizantă, suntem obsedați de perfecțiune și nu mai vedem pădurea și diversitatea ei uluitoare, mixul de bătrân și nou, de verde și uscat, asimetria, textura, aleatorul. Furăm materia asta minunată și o punem într-o matrice care nu mai are nicio legătură cu poezia mixului ce stă în spatele lemnului.

Din păcate parchetul matricial previzibil și plictisitor îl regăsim peste tot, nu doar în case, ci și în pardoseala gândurilor și evaluărilor noastre, banalul și lipsa de apreciere și pătrundere a diversității devenind rețeta vieții marii majorități. Ajungem astfel să nu mai vedem bogația de texturi a lumii preferând să o transformăm după chipul și asemănarea noastră, limitativ, limitat, încadrat în reguli fără suflet, dar cu un mare avantaj: predictibilitatea. Predictibilitate care ne dă un fals sentiment de siguranță și impresia că putem încadra și stăpânii lumea prin matrici convenționale.

Desigur, orice asemănare cu situații și persoane reale este absolut întâmplătoare, iar acest text este izvorat din centrul unui oraș imaginar matricial, aliniat, previzibil, deloc divers, deloc colorat, deloc texturat, fără adâncimi, deloc zbuciumat, deloc frumos, dar și deloc urât, fără bune și rele, plat și bidimensional ca tipsia de argint care era lumea acum 1.000 de ani când oamenii încă nu știau că Pământul este rotund.