Nicio zi fără blues

Am început să ascult muzică pe la 12-13 ani, noroc cu „bătrânul meu” cum îi spuneam pe atunci că avea sute de benzi de magnetofon cu copii excepțional de bune ale unor discuri originale cu blues, dixieland, rock, metal, muzică franțuzească, rock’n roll, psihedelică. O plajă foarte mare de tipuri de muzică cu care „mi-am făcut mâna” încă de la bun început. Erau anii ’80, iar el avea cam tot ce trebuia să aibă un tip dintr-o generație în urmă, adică tot ce a fost mai bun în anii 60-70 plus multă muzică neagră de la începuturi, inclusiv gospel – cântecele bisericești ale fostilor scalvi de pe plantații. Cântece care ulterior au dat blues-ul, rock’n roll-ul, dixieland-ul și mai departe hard rock etc. Dacă le asculți cu atenție Pink Floyd și Rogers Waters, nu se poate să nu te prinzi că aproape toate piesele lor sunt construite pe acordurile bluesului.

Totul – toată muzica actuală – a pornit de la acei oropsiți ai sorții care cântau fie la muncă, fie în biserică, fie seara după terminarea unei zi istovitoare. Cântau despre lucruri umane și obișnuite: bucurie, tristețe, dragoste, alcool, speranță, femeia visurilor lor, Dumnezeu, încăierări, bumbac, libertate, clipe fericite și multe altele. La început cu vocea doar, apoi cu instrumente rudimentare sau din viața de zi cu zi – un bidon de gol de tablă, tablă de spălat hainele la râu etc – iar apoi pe măsură ce timpurile au avansat, au luat o chitară în mână, au folosit pianul și muzicuța și într-un final le-au electrificat. Ceea ce a constituit pasul de turnură în muzică, deschiderea largă a porților către toate posibilitățile de interpretare. Joe Satriani și elevul lui eminent, Steve Vai, doi monstri sacri ai rock-ului și chitării electrice au albume întregi construite pe acordurile clasice ale blues-ului și rock’n roll-ului.

Dintre toate muzicile cu care am rămas – blues-ul îmi revine întotdeauna în dorința de a-l asculta. Fie el „negru” – interpretat de monștri sacri ai genului, fie cel „”alb” – preluat de cântăreții albi din Chicago la început și apoi răspândit în cele mai variate forme pe tot cuprinsul Statelor Unite și apoi a lumii. Totuși, dacă vrei blues, îl iei de la americani, „negru” sau „alb”. Mai sunt excepții, cum ar fi Fleetwood Mac sau Jeff Beck la începuturi, care erau britanici însă cântau un blues „alb” excepțional, aproape negru. Un exemplu, piesa Need your love so bad a lui Fleetwood Mac, pe vremea aceea cu Peter Green la chitară și voce. Peter Green încerca să cânte „negru”, până și modulațiile vocii sale erau din acea zonă de influență. Una peste alta, blues-ul cântat de „negrii” a fost fermentul pentru aproape tot ce ascultăm astăzi.

Pentru mine e muzica vieții, câteva acorduri simple de chitară – vesele sau triste – care susține vocea și linia melodică, cuvinte simple despre „ale vieții, cu bune, cu rele”, percuția și basul care țin secția ritmică simplă, stenică. Însă vocea și mesajul cuvintelor sunt pe primul plan, în afară soloului obligatoriu de chitară sau uneori pian. Blues-ul poate fi deopotrivă declamator, trist, vesel sau rebel, însă niciodată rău sau depresiv, chiar dacă susține o partitură lentă și cântă despre neîmpliniri. Blues-ul în esență e pozitiv, orice ar face. Orice piesă blues am asculta niciuna, dar niciuna, nu te împinge la disperare, depresie sau mai rău, oricât de tristă ar fi. Blues-ul e o muzica făcută de oameni cărora le era greu, însă nu-și pierdeau speranța. Și cântau menținându-și astfel spiritul viu.

Godsmack, o trupă „grea”, n-ar fi putut cânta ce cântă ei de obicei fără bluesmenii începuturilor sau fără albii care au reinterpretat genul. Aici, cu o piesă din repertoriul clasic al blues-ului, Reefer Headed Woman, cântată de foarte mulți din precursorii clasici.