Ne tăiem craca de sub picioare

Scriu cele ce urmează în calitate de cetățean, de părinte, de iubitor al naturii și nu în ultimul rând de membru în comitetul de conducere a celei mai importante asociații de voluntariat și protecția mediului din România. Nu în ordinea asta, ci toate deodată. Nu vorbesc deloc în calitate de specialist, ecolog, pădurar, inginer silvic sau proprietar de pădure, dar mi-ar face plăcere să citesc studii de impact reale și documentate despre implicațiile defrișărilor din România. Toate aceste fațete ale vieții mele mă îndeamnă de mulți ani să nu trec nepăsător pe lângă un fenomen binecunoscut de altfel de către cea mai mare parte dintre noi: defrișările masive de pădure care se întâmplă zilnic în România. După unele voci autorizate, rămânem în fiecare oră fără 3 hectare de pădure. Dacă facem socoteala, rămânem anual fără 26.280 de hectare de pădure.

Problematica defrișărilor din România este complexă și are două dimensiuni: tăierile ilegale și cele legale. S-o luăm pe rând, sistematic. Tăierile ilegale provin în principal din necesitatea de a „pune ceva pe masă” a acelor „ilegaliști”, în principal localnici din zonele cu pădure. În cele mai multe cazuri furtul lemnului constituie singura lor sursă de venit. Bun, dar lemnul furat de unde provine!? Fie din proprietatea statului, fie din cea privată. Să ne gândim puțin la următoare ecuație: muritori de foame plus păduri plus proprietari egal lemn, adică bani. Ce lipsește din această ecuație!? Lipsește cererea de material lemnos „la negru” și lipsesc paznicii. Lanțul cauzalității până la urmă e foarte simplu: dacă n-ar exista cerere, n-ar fi nici marfă pe piață, dacă ar exista paznici care să-și facă treaba fenomenul furtului de lemn din pădure ar fi mult contingentat. Însă în primul rând, ar trebui să existe surse alternative de venit pentru acei oameni care își riscă sănătatea și libertatea pentru o căruță de lemne pe care apoi o vând pe bani mărunți. Mai intervin încă două aspecte, educația de a nu fura, de a-ți găsi sursele de venit în mod cinstit, plus obișnuința. Totuși, să fim serioși, ce pretenții de educație și cinste putem avea de la acei oameni de care nimănui nu-i pasă și cărora nimeni nu le oferă nicio șansă sau o alternativă? Departe de mine gândul să găsesc circumstanțe atenuante pentru faptele lor penale – în fața legii un furt rămâne un furt, indiferent dacă e făcut de mine sau de cel din vârful muntelui.

Îmi aduc aminte de un episod reprezentativ. Eram în Apuseni într-una din excursiile mele pe munte împreună cu câțiva prieteni. Seara, am campat pe o creasă defrișată, la câțiva metri distanță de un drum forestier. Toate bune și frumoase până pe la ora două dimineața când a început circulația ca pe un bulevard aglomerat: tractoare cu remorci, mașini de teren, căruțe, toate încărcate cu lemne. Totul s-a oprit înainte de ivirea zorilor ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Îmi vine foarte greu să cred că autoritățile erau străine de acel fenomen, volumul de „marfă” cărată în acea noapte fiind semnificativ. Ei, și aici atingem o problemă acută de care, în lipsa de dovezi concrete, se ferește toată lumea să pună degetul pe ea: presupusa complicitate a autoritățiilor.

Hai să facem din nou un exercitiu rațional și logic. La volumul de masă lemnoasă furat zilnic din pădurile românești, logic și rațional este că nu se poate face fără știința și cunoștința celui pus de pază. Eu spun că este imposibil. Repet, o spun în mod logic și rațional, nu sunt nici polițist, nici pădurar și nici procuror ca să am dovezi concrete. Nu îmi vine ușor să cred că prin satele și cătunele de munte trec neobservate gaterele, grămezile de rumeguș rezultate din prelucrarea trunchiurilor, vehiculele care transportă lemn brut sau semiprelucrat și unele gospodării mai mult decât îndestulate ale oamenilor „fără venituri”. Sau, în cel mai rău caz, nu prea îmi vine a crede că atâția oameni de la munte fără venituri stabile pot să bea până cad sub masă în cârciuma satului, pentru că de cele mai multe ori asta se întâmplă cu cele câteva sute de lei câștigate de pe o căruță bine încărcată cu lemn. Nu îmi vine să cred, totuși, că nimeni nu știe de „bulevardele nopții” pe unde se scurg metri cubi de masă lemnoasă, noapte de noapte.

Am și alte exemple reprezentative. Primul, cu un pădurar întâlnit într-o pustietate, fără armă la el. L-am întrebat de ce nu are și mi-a răspuns că le-au fost retrase toate armele. Nu înțeleg cum poți aplica legea în pădure sau cum poți să te aperi de sălbăticiunile cu două sau patru picioare fără armă. Al doilea, cu un alt pădurar care, umil, ne-a rugat frumos să schimbăm locul de campare. Desigur că l-am ascultat și ulterior am intrat în vorbă cu el. Ne-a arătat mica și umila lui gospodărie din mijlocul pustietății unde trăia cu familia, cu vaci, găini și porci, căci din salariul lui de mizerie nu poate trăi. Omul trăia exact ca un localnic sărac – ceea ce și era de fapt, atât doar că avea prerogativele de pădurar. La fel de rațional și logic, pot să mă întreb unde-i salariul care să-i permită să trăiască omenește și să nu fie coruptibil, unde-s mașina de teren, coechipierul cu care să lucreze în tandem, uniforma, dotările, stația radio, telefonul mobil, laptopul, arma și toate atributele legale care să-l facă să nu mai fie umil în fața nimănui și să aplice strict și punctual legea. Să fie conștient de propria valoare și de puterea pe care o are, să știe precis că are legea și autoritatea de partea lui. Dacă le-ar avea pe toate acestea la pachet, dacă ar avea altă educație și școală, dacă ar avea asigurat „spatele” autorității și a unei conștiințe de apartenență la un corp de aplicare a legii, situația s-ar schimba radical în foarte scurt timp.

Mi se pare reprezentativ următorul dialog între reporter și un moț prezent la un protest. Întrebare: „Credeți că un cod silvic nou, despre care se discută deja, ar fi o soluție?”. Răspuns: „Chiar și actualul cod silvic ar putea fi eficient, dar nu e aplicat și nu ține cont de părerea niciunui proprietar, noi asta vrem până la urmă”. Dacă ar curge controalele masiv, inopinat și permanent, dacă aplicarea Codului Silvic ar fi singura grijă a silvicilor – sau, după caz, a jandarmilor montani sau a rangerilor – dacă procurorii ar fi cocoțați pe maldare de dosare de urmărire penală pentru furt de lemn, distrugere sau poluare a mediului, atunci poate că ar începe să se schimbe ceva. Să nu ne amăgim cu apă rece, toate aceste măsuri coercitive și de forță ar crea tulburări sociale și poate violente, însă cred că prețul plătit merită. Însă aceste tulburări sociale s-ar atenua în timp relativ scurt dacă sursa de venit – lemnul furat – ar fi înlocuită cu programe pragmatice care să-i învețe pe hoții de lemn cum și din ce să trăiască altfel, prin sprijin direct al autorităților și poate al unor ONG-uri.

Despre tăierile ilegale de pădure se poate scrie mult și bine însă mie mi se pare mult mai interesant de analizat fenomenul defrișărilor legale. În aparență aici totul e clar deoarece aceste tăieri se realizează cu contracte semnate cu statul român, atât doar că volumul de lemn exploatat este uriaș, iar prețul foarte mic. Putem lua exemplul doar a unui „tăietor” legal, un mare concern austriac care deține fabrici de procesare în România, cea mai mare dintre ele având capacitatea de un milion de trunchiuri anual. Un milion. Cifra de afaceri anuală în România a acelui concern este de peste 500 milioane euro, iar ținta în următorii ani este de 1 miliard. Citez din spusele unui moț participant la o demonstrație publică împotriva exploatării lemnului: „…am vrut să cumpărăm lemn și ni s-a oferit cu 1.700 de lei, pe când austriecilor le vând chiar cu 20-30 de lei pe metru cub pe picior.” Pe picior, adică din pădure. Personal, eu fac o asemănare până la identificare între acest tip de afacere și cel al mineritului de la Roșia Montană.

Sunt curios dacă cineva și-a pus problema în felul următor: oare de ce îi este rentabil unui concern să construiască în România fabrici de procesare a lemnului având capacități de peste un milion de trunchiuri anual? Și, dacă e să ne luăm după moțul citat anterior: de ce beneficiază de contracte cu statul unde prețul lemnului pe picior este minuscul comparativ cu prețul la care achiziționeaza alții? Sau, cum este posibil să realizeze cifra de afaceri anuală de peste 500 milioane euro? Sau, cât din aceste 500 de milioane sunt realizați din acele 3 hectare de pădure care se taie în fiecare oră în România? Oare, acest tip de contracte uriașe și preferențiale cu statul român sunt posibile fără lobby și „alte forme de incentivare”? Și dacă da, cine este vinovat? Cine semnează contractele și în ce bază? Nu cumva lupul este paznic la turmă!?

Să nu fiu înțeles greșit: nu sunt împotriva companiilor și a exploatării resurselor naturale, inclusiv a lemnului. Copacii au o vârstă de maturitate la care trebuie tăiași și utilizați, altfel masa lemnoasă se depreciază în pădure. Resursele trebuie exploatate cu cap și cu viziune pentru viitor, însă noi acum asistăm la un jaf de proportii care dacă va continua în acest ritm va duce la defrișarea cvasitotală a României în 15 ani. Implicațiile nu sunt doar de ordin economic, vorbim aici de calitatea vieții noastre și a generațiilor care vor urma.
Se pare că a mai fost trecut un prag în ceea ce privește exploatarea lemnului și aplicarea legii. Legea precizează că nu se pot efectua defrișări pe pantele cu inclinație mai mare de 35 la sută. Motivele sunt foarte simple. Pe aceste pante acumularea naturală de pământ necesar creșterii arborilor se realizează extrem de greu, iar tăierea arborilor îndepărtează protecția naturală a solului și fixarea lui și induce distrugerea rapidă a acestui strat extrem de subțire ca efect al intemperiilor, degradând terenul sau, după caz, lăsând stânca golașă. Odată rămasă dezgolită, reținerea humusului nu se mai produce, nici a apei, iar fenomenul rezultat cel mai des întâlnit sunt alunecările de teren. Mai simplu spus, legea interzice tăierile pe pantele cu inclinație mai mare de 35 la sută, punct. Deja se pot observa exemple unde această prevedere nu se mai aplică. De ce? Nu știu.

Din punct de vedere al grijii pentru mediu, oricine poate să facă o vizită în pădure într-o zonă în care se exploatează lemnul legal și va observa, în cea mai mare parte a cazurilor următoarele: pădurea este pur și simplu vandalizată de utilaje, masa lemnoasă rezultată din tăiere rămâne aruncată neglijent peste tot, rumegușul rezultat din tăiere rămâne aruncat în pădure sau în cursurile de apă, cursurile de apă din parchete sunt traversate fără probleme de utilaje distrugând ecosisteme, flora și fauna, petele de ulei și motorina sunt omniprezente, iar gunoaiele șli anvelopele uzate sunt aruncate peste tot. Puțină lume știe cât de nociv este rumegușul aruncat în natura sau în cursurile de apă. Sau în Germania toate utilajele și autovehiculele care au destinație offroad – incluzând aici și cele pentru exploatarea lemnului – sunt obligate prin lege să utilizeze uleiuri de gresare biodegradabile. S-a constatat că uleiul ars de motor cu care tăietorii noștri își gresează drujbele este extrem de nociv mediului, o picătură din acesta poluând un milion de litri de apă. În România această prevedere de utilizare a uleiurilor biodegradabile nu există. Colac peste pupăză, tăblița care trebuie amplasată la locul exploatării conform legii – la fel ca la construcția unui imobil – lipsește cu desăvârșire în cele mai multe din cazuri. Din experiența mea personală, oriunde am umblat pe munte, nu am văzut absolut nicio astfel de tăbliță.

Deunăzi am plantat împreună cu 200 de voluntari 2 hectare de pădure. Am avut sprijinul silvicilor la această acțiune, cinste lor, și am avut ocazia să discut cu „șeful”. Acesta mi-a spus că în acea zonă vârsta de exploatare a masei lemnoase se face la 110 ani. Adică, puietii de nici 25 de centimetri vor fi buni de tăiere peste încă una-două generații, până atunci asigurând aer curat, reținerea apei în sol, circuitul apei în natură etc.

Cifrele sunt reci și seci: „Suprafaţa fondului forestier din România a crescut aproape insesizabil anul trecut, cu 0,1% faţă de 2011, la 6,52 milioane de hectare, iar volumul de masă lemnoasă recoltată legal, de peste 19,2 milioane de metri cubi, s-a majorat cu 3,1%, a anunţat vineri Institutul Naţional de Statistică (INS)”. Mai departe: „Circa 650 de hectare de pădure au fost pur şi simplu rase între 2003 şi 2006, deşi Codul Silvic prevede că nu pot fi tăiate complet mai mult de trei hectare dintr-o singură zonă. Descoperirea a fost făcută de o echipă de la Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice (ICAS), care dezvoltă acest sistem nou de supraveghere prin satelit a regiunilor împădurite… Cercetătorul de la ICAS ne-a declarat că a prezentat aceste date autorităţilor statului, dar nimeni nu s-a arătat deocamdată interesat… Noi nu putem să spunem dacă tăierile au fost legale sau ilegale, nu suntem poliţişti. Dar ştim că o tăiere la ras nu poate fi mai mare de 3 hectare, conform Codului Silvic. Or, aici e vorba de 600 de hectare în trei ani, ceea ce e dubios. În plus, sunt slabe şanse ca la mijloc să fie vorba de o catastrofă naturală, pentru că asta nu ar fi putut trece neobservată”.

Îmi pun problema la modul foarte simplu de ce sunt posibile toate acestea, iar răspunsul nu poate fi decât unul singur: autoritățile nu-și fac treaba. Nu trebuie decât să aplice legea. Atât.

Articol apărut în revista Sinteza.