Ne daţi sau nu ne daţi ?

Citim şi tot citim – mai şi sheruim – despre criza forţei de muncă, că nu gasim oameni pricepuţi şi dispuşi să muncească, din construcţii până în IT, trecând pe la chelneri, designeri, ingineri şi finanţişti. Că salariile sunt mici şi nimeni nu-i dispus să muncească moca. Că angajatorii sunt nashpa dar şi angajaţii au o mentalitate de… cacao. Ca responsabilităţile nu se asumă, că aşa şi pe dincolo pe acelaşi subiect. Că, vezi doamne, milenialii sunt nuştiucum.

Perfect, să zicem că-i aşa. Prin urmare constatăm un adevar, o situaţie reala. Adică, o situaţie de penurie din care câştigătoare iese acea parte a populaţiei numită generic „forţă de muncă”. Mie mi se pare interesant să aflu de ce este aşa. După mintea mea, sunt mai mulţi factori, nu neaparat în ordine şi fară să ştiu care este ponderea lor reală în „concertul” acestei crize:

1. Prea mulţi români sunt plecaţi în străinătate, milioane. Dacă n-ar fi plecaţi am avea, teoretic, câteva milioane în plus la „forţa de muncp”. Puţină presiune nu strică niciodată.

2. Prea mulţi tineri cu diplome universitare care
a. nu asigură cunoştinţele necesare angajării şi
b. ridică nerealist ştacheta pretenţiilor acestor tineri, în contrapondere cu:

3. Prea puţini români cu studii medii dar cu o meserie clară în mână: faianţeri, fierari betonişti, croitori, operatori maşini unelte, tâmplari, şamd.

4. Mitul salariilor mari care neapărat trebuie luate, acum. Nu, nu trebuie, doar dacă îl meriţi. Dacă doar te foloseşti de criza de personal din IT şi iei 800 Euro entry-level cu caşul la gură înseamnă că eşti un profitor fără orizont şi cu o imagine falsă despre propria persoană.

5. Inegalităţile şi inadvertenţele de salarizare între tipuri şi categorii de meserii, plus perturbările grave în sistemul percepţiilor valorii datorate salarizărilor şi bonusării din sistemului de stat, asociat de multe ori cu imaginea globală a corupţiei şi a furtului legalizat.

6. Corupţia şi furtul cvasi-generalizat şi legalizat, din orice poziţie ai fi, de la nivelurile cele mai joase până la cele mai înalte: dacă eşti constructor furi motorină din excavator, dacă eşti funcţionar public manevrezi licitaţii, dacă lucrezi la privat bagi mâna în diurne, consumuri şi achiziţii, dacă eşti director de marketing faci juma-juma cu agenţia de branding/marketing/publicitate/comunicare, etc.

7. Generaţiile noi de tineri care au crescut de mici în confort şi îndestulare şi nu mai au motivaţii puternice de a-şi asuma responsabilităţi. Adică nu le e foame şi frig şi au o plasă de siguranţă asigurată de familie, de obicei.

8. Creşterea constantă a costurilor de toate tipurile în totalul costurilor în produs sau serviciu, fapt ce duce la limitarea costurilor salariale de către proprietarii de afaceri. De undeva trebuie să rezulte un profit, nu-i aşa?

9. Tipologia absolut precară a economiei României care produce şi exportă prea puţin în raport cu importurile şi consumurile. Tipologia absolut particulară a României dpdv forţă de muncă care are nevoie de vânzatoare, IT-işti şi lucrători la Stat, că în rest nu funcţionează mai nimic.

10. Senzaţia de precaritate pe care o avem fiecare dintre noi datorită schimbărilor numeroase în legi, valori, persoane, politicieni, economie, relaţii, etc, fapt ce duce la dobândirea unei mentalităţi de „aici şi acum”. Acum trebuie să iau salariu mare, acum vreau telefon cu 6000 Lei, acum… Iar aceasta mentalitate e absolut păguboasă deoarece nu permite nici cel mai mic efort de construcţie şi privire în perspectivă. Şi de aici calea e deschisă către tot felul de „antrenori” (coach) care vând aşa-zise soluţii de dezvoltare personală la minut: „N-ai nevoie de efort şi construcţie, ascultă-mă pe mine şi în 3 paşi vei deveni în principal bogat şi cam atat. Fară efort”.

11. Internetul, Google, facebook, Instagram, Amazon şi alte asemenea. Ştiu, sună retrograd ce spun, foarte old-school, alb-negru, deloc hipsteresc, foarte analogic şi deloc în linia „uşurătăţii” sec XXI dar viteza cu care obţinem ceva doar cu un deget pe ecran, gratificaţia la secundă cu care deja chimicalele din creierul nostru s-a obişnuit, toate duc la extrapolarea acestei viteze de obţinere a rezultatelor şi în viaţa de zi cu zi, în cariera profesională, în relaţii, etc.

12. Mentalitatea de consumator dusă până la inducţia falsă a ideii că „mi se cuvine”. Mă iertaţi că dau cu paru’ dar nu ni se cuvine absolut nimic. A crede că ni se cuvine ceva e cea mai păguboasă gândire posibilă. Şi cea mai automutilantă şi autoamăgitoare intelectual, relaţional şi profesional, în acelaşi timp.

13. Marea majoritate dintre noi suntem proprietarii propriei locuinţe. Marea majoritate din imobilele cumparate în Cluj în 2017 – de exemplu – sunt cumparate cu banii jos, fără credit şi de către persoane dinafara oraşului. Deci se poate, deci este de unde, deci avem un acoperiş deasupra capului, deci e bine, deci nu am de ce să muncesc prea tare.

14. Banii mult prea uşori câştigaţi de unii de la Stat prin licitaţii şi parandaraturi, mediatizate, circulate furios pe facebook, etc. Ce rezultă de aici? Pentru unii un sentiment de lehamite, pentru alţii o motivaţie să facă şi ei la fel. Ambele categorii nu vor vrea să pună osul la treabă.

15. Asistenţă socială. Nu zic ca nu e nevoie de ea dar aşa cum este acum gândită şi pusă în aplicare stimulează lenea şi măna întinsă.

Cert este că într-un fel sau altul în România nu prea se moare de foame, toţi se descurcă cumva deoarece nu există presiunea şomajului, a zilei de mâine. Fiecare are într-un fel sau altul o plasă de salvare şi atunci, de ce să ne mai batem capu’ dacă merge şi aşa? Că merge. Chiar merge, vedem asta zilnic cu ochiul liber. Până face implozie, sau nu, că nu e neparat nevoie să facă. Sistemul poate foarte bine să se autopropage la nesfârşit scoţând absolvenţi universitari analfabeţi funcţionali pe care apoi să-i recicleze după bunul plac şi interesele de moment în consumatori.