Cum trebuie să mergi pe munte?

A merge sau a păși, totuna. Pe munte o faci doar într-un anumit fel. Variabilele sunt nenumărate, terenul se schimbă tot timpul, consistența lui, priza la sol, iarba umedă, grohotișul, panta, totul. De aceea trebuie să pășești într-un ritm constant, nici grăbit, nici rapid, cu talpa care în același timp și pipăie terenul și pășește sistematic. Un bun exercițiu și absolut relevant pentru asta e să observi cum pășesc ciobanii și oamenii locului. Acordul cu propria capacitate pulmonară, pregătire fizică și rezerva de energie e esențial. Mersul pe munte trebuie să fie ceva implacabil. Coordonare între propriile capacități fizice, teren, condiții meteo, îmbrăcăminte, greutatea proprie și a rucsacului, propriile dorințe și planuri de a ajunge dintr-un punct în altul și posibilitatea reală de ajunge acolo. Dacă la început nu-ți dai seama de toți factorii care contribuie, după exercițiu repetat și propria analiză și observație începi să te prinzi cam cum stă treaba. Cât poți, cum poți, cât poți forța și unde nu e bine să o faci. Mersul pe munte e un challenge permanent cu mediul și cu tine însuți. Trebuie să înveți să o faci instinctiv, fără să te mai gândești la asta, acordul fin între tine și mediu să vină de la sine. Să știi când să te oprești e mai important decât să mergi orbește până cazi jos. Să știi să ocolești, să previi situații și pericole potențiale poate fi de multe ori esențial. Excesele pe munte nu-și au locul decât rareori. Echilibrul e necesar și obligatoriu, e dictat de însăși natura de a păși. Schimbarea de direcție sau plan pentru a ajunge la obiectiv e, de obicei, regulă, pe munte nimic nu e liniar, fix, bătut în cuie și supus regulilor. Muntele te învață și ce înseamnă să fii puternic, dar îți oferă brutal și lecția modestiei și umilinței. Drumul e important. Când drumul e important, atingerea obiectivului e inevitabilă. Mersul pe munte e pentru cei care pășesc nu doar cu pasul, ci și cu mintea. Și în același timp simt. Exact ca în viață.