Brand România are o problemă de distribuție.

Aveți răbdare azi cu mine, acesta va fi un text mai lung dar care merită citit.

În cei aproape 30 de ani de practicare a meseriei de designer și consultant pentru branduri autohtone sau internaționale am învățat că nici un produs sau serviciu, oricât de bun sau unic este, nu poate fi transformat cu adevărat într-un brand – și vorbesc aici de un efort depus pe termen cel puțin mediu – dacă nu are parte de un sistem de distribuție adecvat. Ce înseamnă adecvat? Înseamnă funcțional, fără sincope, suficient de dezvoltat ca să preia producția și stocurile și să le îndrepte (transporte) către piață, înseamnă diversificat pe cât mai multe și – atenție – cât mai profitabile canale cu putință. Degeaba produsul și producția sunt puse la punct dacă produsul nu ajunge la destinația sa finală, consumatorul. Nu intrăm aici în discuții detaliate despre piețe și consumatori, în acest moment mă interesează să detaliez importanța distribuției în creșterea, existența și sănătatea unui brand, oricare ar fi acesta. Ca să fiu și mai clar, gândiți-vă la acel produs îmbuteliat carbogazos cu etichetă roșie pe care scrie numele brandului cu alb și care este omniprezent, îl găsim (aproape) oriunde.

Ce are a face distribuția produselor sau serviciilor cu brandul de țară sau turistic al României? În aparență, nimic, nu-i așa? România stă pe loc, nu este o marfă transportabilă, de pus în raft, sau un serviciu care poate fi distribuit în întreaga lume, de exemplu serviciile Google. Dar dacă privim problema distribuției invers? Și, de fapt, suntem obligați prin natura „produsului România” să privim invers. Consumatorul potențial al României – turistul sau investitorul – trebuie să ajungă în România, prin urmare este nevoie de o foarte bună comunicare a avantajelor potențiale, oricare ar fi acestea, fie de turism, fie investiționale.

Trecem peste marketing și comunicare și revenim la distribuție. „Canalele de distribuție” pentru „consumatorul României” sunt către România și în interiorul României. Către România sunt transportul aerian, rutier, feroviar și maritim. Cele mai susceptibile pentru a veni în România sunt cel aerian și rutier, cel feroviar și maritim sunt îndeosebi rezervate transportului de mărfuri. În interiorul României transporturile predominante pentru circulația persoanelor sunt cel rutier, feroviar și mai apoi aerian.

Mă repet puțin de dragul de a nu uita și sublinia cel mai important aspect: experimentarea României se face în principal de către două categorii de persoane: turiști și investitori, cărora noi, România, vrem să le luăm banii, cât mai mulți, în mod repetitiv și dacă se poate în creștere anuală, exact cum fac Grecia sau Ungaria, de exemplu. În fond, un brand este făcut să producă profit, iar profitul este o chestiune și de volum, ca să nu intrăm și aici în prea multe detalii.

Așadar, am aflat secretul lui Polichinele, adică principalele canale de distribuție pentru brandul România sunt căile de acces, atât interne cât și înspre România. Trecem peste aspectul destinațiilor, adică hoteluri, restaurante, stațiuni de schi, obiective istorice sau naturale, șamd, ne limităm la a pune în discuție doar distribuția și constatăm că de 30 de ani compania naționala Tarom este în degringladă, căile ferate și trenurile nu sunt modernizate (se circulă cu o medie de 50 km/oră) iar autostrăzile abia acum încep să prindă contur, cu mare greutate și încă nelegate eficient una de alta astfel încât de pe principalele aeroporturi ale țării: București, Cluj, Iași și Timișoara (restul aeroporturilor sunt povești de adormit copii și orgolii ale potentaților locali) să ajungi oriunde în țară într-un timp rezonabil. De asemenea, dacă examinăm structura zborurilor, destinațiile și companiile aeriene prezente, din nou avem o problemă de diversitate și volum și aflăm că aceste sunt în principal companii low-cost care transportă din și către Europa emigranții noștri. Despre drumurile de acces și autostrăzi nu cred că mai are rost să detaliem prea mult. Haideți doar să constatăm că nu avem o legătură care să traverseze Carpații; sau, după ce ieșim de pe autostradă pe litoral, ne mișcăm cu mașinile ore în șir în ambuteiaje că să parcurgem câțiva kilometri până la proxima stațiune; sau, să constatăm ambuteiajele permanente pe Valea Prahovei; sau, cele de la intrarea dinspre Sibiu pe Valea Oltului, unde părăsim autostrada ca să accesăm una dintre trecerile Carpaților; sau cozile din vămi, îndeosebi cele cu Ungaria. Mai putem constata și că intrarea noastră în spațiul rutier al Schengen trenează până la o dată incertă (cel maritim și aerian chiar nu prea contează în acest peisaj, din punct de vedere al utilității și volumului de călători) și avem peisajul complet al canalelor de distribuție internă și externă al călătorilor. Dacă mai punem la socoteală și mărfurile lucrurile devin și mai „neplăcute”.

Raționez în continuare, pe baza celor expuse mai sus, măsurile actuale de stimulare a turismului în România, cum ar fi seminariile pe tema turismului, târguri gastronomice, tichetele de vacanță, proicete de design de tipul „Brand Mamaia” și altele, rutele turistice de mers pe jos (de tipul „Ruta bisericilor de lemn din România”, „Porţile Transilvaniei”, „Drumul Brâncoveanului de la București la Sâmbăta de Sus și Făgăraș”, „Via Transilvanica”, „Via Mariae”, șamd), campaniile comunicare în străinătate, filmele documentare ale unor videografi cunoscuți, etc, sunt toate degeaba, deoarece consumatorul trebuie să fie foarte determinat și să aibă o anumită tipologie că să-și dorească să depună eforturi substanțiale pentru a ajunge la acele destinații sau rute. Aceștia sunt turiști atipici, marea masă a turiștilor, cea care produce bani cu adevărat, este cu totul alta. A se vedea profilul turismului „de masă”din Grecia, Spania, Cipru, Turcia, etc, cei care cu adevărat produc bani pentru aceste țări, cu un procent semnificativ în economie.

Știu, mulți vor critica ceea ce am spus mai sus, mai ales cei implicați în aceste tip proiecte și care câștigă bani din ele (fonduri atrase din UE, ministerul Turismului și donații sau sponsorizări) dar România nu va avea un brand și nu va produce bani cu adevărat din acesta, până când accesul la produsul său, oricare ar fi acesta, nu va fi rezolvat.

Acest text a fost publicat prima dată pe linkedin: http://tinyurl.com/4nnbxbxt